sâmbătă, 21 iulie 2012

Paradigma gigantismului în dezvoltarea umanității

Odata ce oamenii isi simt micimea lor in orasele gigant incearca sa iasa cu ceva in evidenta din stransoarea mega-oraselor in care isi traiesc viata. Multi se identifica cu ele, dar in acelasi timp se simt neimportanti intr-o lume care parca le innabunsa propriile ganduri si le bruiaza gandirea. Atunci cand acest lucru se intampla intervine acea dorinta si ambitie de a iesi din aceasta stransoare, de a conta intr-o lume care transmite micimea. Pare un paradox, cum aceasta mecanica a dezvoltarii actioneaza pe de o parte ca un "distrugator", iar pe de alta parte ca un "dezvoltator" al omenirii.

Omul este o fiinta sociala si trebuie sa se conecteze cu ceilalti oameni si cu cat in jurul lui se perinda mai multi oameni, cu atat izolarea se accetueaza datorita imposibilitatii de a intra in contact cu acele persoane. Dorinta de contact uman creste direct proportional cu numarul indivizilor aflati in vecinatatea unui individ. Deoarece societatea e construita si se vrea construita la o scala din ce in ce mai mare, iar ideile "mici", care nu pot intregii o tendinta spre gigantism si propun o crestere bazata pe elogiul ideilor proprii sunt date la o parte frecvent. Acest lucru are ca efect sentimentul de vinovatie si frica, care sunt mai usor exercitate impotriva oricui se opune noului curent al societatii, ce isi intinde influenta in gandirea individuala sau generala. Cred ca o influenta mai pregnanta o are un poster sau un afis de dimensiuni colosale pus in 10 locuri cheie decat 1000 de pliante distribuite in 100 de locuri. Lumea pare amprentata inspre schimbare, dar in realitate nu se schimba deloc, ci doar isi cauta o crestere prin fuziune.
In lume nu sunt decat 2 feluri de lucruri: mici si mari. Acesta dualitate e de nedespartit, nu pentru ca ar fi dualitate, ci pentru ca gigantismul trebuie sa produca la randul lui lucruri mici, pentru ca aceste lucruri mici au rolul de a-i valida personalitatea si a i-o intretine. Gigantismul produce lucruri "mici" si nu lucruri "marete" asa cum ar trebui.

Inaintarea in schimbare face ca tehnologia sa devina din ce in ce mai mica, mai subtire si mai usoara pe masura ce companiile care o fabrica devin mai mari. Primul calculator ocupa 10 camere inainte sa ajunga PC-ul stiut de azi, inainte sa fie preluat de o companie mare. Veti spune: "Da! Asa e! E stiut totusi ca, daca mai multi contribuie la realizarea lui, un lucru devine mai performant". Deci pana la urma "performant" e sinonim cu mic.

Bisericile Catolice (Catedralele Gotice) nu intamplator sunt de proportii mari. Biserica Catolica reprezinta pe Dumnezeu. Nu e sub semnul hazardului ca Inchizitia avea asa de mare autoritate in Evul Mediu, pentru ca "micimea" omului era accentuata prin marimea Bisericilor si astfel, un mesaj nescris se putea transmitea intre credinciosi prin faptul ca Dumnezeirea era Autoritatea Necrutatoare ce impunea distante abisale intre supusii sai muritori, fiind departe de fiinta minuscula a omului. Pe langa perceptele adevarului pe care Dumnezeu i le-a dat sa le respecte exista intotdeauna o prapastie mistificata si marcata de incertitudine intre Dumnezeire si om, care lasa cu usurinta loc de interpretari. Aceste interpretari au fost exploatate cu succes de calaii Inchizitiei. Prin prisma acestei gandiri am fost invatati ca forta raului se opune intotdeauna binelui in mod clar. Forta Binelui cred ca se confunda in societate cu forta Gigantismului. Si in basme, intotdeauna, eroul este mic, neajutorat, fara vreo sansa de izbanda la prima vedere. Chiar daca nu are forta la inceput, prin el insusi este o forta, pentru ca se perpetueaza si se "mareste" pe masura ce castiga (putem face analogie cu majoritatea unei natiuni, un grup sau cerc).

Acest gigantism nu a luat nastere treptat ci a luat nastere brusc. Este uimitor cum odata cu dezvoltarea marilor constructii au iesit la iveala si "marile idei noi". Veti spune ca nu este nicio legatura intre asta si faptul ca s-a construit, deoarece e firesc ca societatea sa se dezvolte uniform, insa va pot da ca exemplu Filozofiile, Stiintele din marile Capitale ale Lumii in care dezvoltarea a insemnat construirea de cladiri gigantice (Egiptul cu piramidele sale ar fi cel mai cunoscut astfel de oras din lumea antica). Aceasta schimbare a venit ca un val peste toata societatea si a condus la aparitia in toate mediile societatii a aceleiasi scale de dimesiuni, cu toate ca, de multe ori, cantitatea sporita a insemnat calitatea mult diminuata. Un bun exemplu de astazi sunt hipermarketurile, in care se gasesc din belsug toate tipurile de alimente, dar de o calitate indoielnica si care pot vatama sanatatea oamenilor.


In lumea antica, cele mai mari Minuni ale lumii, cat si cei mai importanti Zei si Locasuri ale Zeilor din mitologie erau reprezentate prin marimi colosale. Din mitologia greaca, de exemplu putem afla ca Gigantii (prin denumirea lor exprimand ceva "Urias"), incercand salvarea Titanilor (care erau zei tot foarte mari) au inceput lupta impotriva Zeilor din Muntele cel Imens si Inalt al Olimpului. Cred ca putem gasii un corespondent si pentru conflictele din timpul nostru, in ciocnirile dintre "Marile societati" din Est si cele din Vest, ciocniri datorate saturatiei de marime dintre Orient si Occident.


Oamenii cauta sa realizeze prin tot ce fac lucruri durabile si marete si prin aceasta vor sa simta ca fac parte dintr-o entitate importanta. Societatea are ca scop incurajarea si motivarea dorintelor indivizilor de a progresa, deoarece aceasta cheltuiala de energie, in scopul motivarii se intoarce ca un bumerang, de trei ori in folosul ei, sau mai bine zis a "Gigantilor" care o conduc: o data prin acceptarea tacita de a indura mai usor un efort mare de munca in comparatie cu "recompensa", apoi prin descurajarea unei impotriviri de orice fel contra curentului de dezvoltare al viitoarei societati si intr-un final prin castigarea de partea "modernismului capitalist" a unui mare numar de membri ferventi din zonele elitei si nu numai, pentru a intari aceste concepte.


Cele mai importante orase ale lumii antice erau de dimensiuni imense, nu datorita marimii lor, ci a ceea ce se dorea sa se exprime prin marimea si inaltimea lor si anume, sacralitatea de netagaduit si intarirea increderii cetatenilor, atat in conducatorii oraselor respective, cat si in conducatorii regiunilor. (de exemplu: Machu Pichu - oras uitat al incasilor, inconjurat de munti inalti, Alexandria din Egipt - unde a fost construit Farul din Alexandria si cea mai mare Biblioteca a Antichitatii, Babilon - unde s-a construit pentru prima data cea mai inalta cladire, Turnul Babel).


In contemporaneitate, cea mai mare sansa de reusita economica si culturala o au tot orasele gigant. China in urmatorii ani are sansa sa devina principala putere mondiala din lume, vorbindu-se despre ea numai la superlativ de catre o multime de specialisti in economie. Ea are in plan construirea celui mai mare oras din lume, cu o populatie de 42 de milioane de locuitori. O consecinta deosebita a construirii acestor megastructuri poate fi stimularea consumului economic si cresterea sentimentului de securitatea ce poate induce o mai mica impotrivire impotriva oricaror masuri drastice sau chiar halucinante ce ar putea fi luate atat la nivelul statului sau chiar la nivel global. Astfel, toate marile orase inglobeza in structura lor viitoarea platforma pe care se poate construi subtil psihologia si filozofia viitoarei societati.

Omenirea are profund intiparit in subconstient mitul eroului, dand prin aceasta o personificare binelui. De fiecare data, la inceput, eroul, reprezentant de partea binelui, capata proportii infime in comparatie cu raul, care este de proportii uriase. Raul ramane constant in aceste proportii, pe cand binele cu "micimea" sa se transforma prin lupta si ia "maretia" raului, invingandu-l. Societatea, inconstient asociaza binele cu lucrurile de inceput, mici, dar capabile de transformare prin crestere la gigantism, iar raul cu lucrurile statice, incapabile de aceasta crestere brusca. Aceste tentative de compensatie cred ca vin din cauza slabiciunilor individuale ce unesc umanitatea prin proportii si cantitati uriase.

Cred ca omenirea se angreneaza intr-o panta periculoasa, din care nu mai exista decat cu greu o revenire, pentru ca Gigantismul se construieste pe sine ca intr-o multitudine de oglinzi indreptate spre a se reflecta in directia altor oglinzi, iar aceastea din urma spre o infinitate de alte oglinzi. As spune ca este o dezvoltare in Zig-Zag. Nu pot sa nu ma intreb ce s-ar intampla daca s-ar sparge primele oglinzi, ele fiind si fundatia tuturor celorlalte. Daca gigantismul se contruieste si se sustine pe sine asa, atunci care e pretul "avansarii" produs de el si cine si ce trebuie sa se miscoreze pentru a fi el construit?

Vrem sa fim diferiti de noi insine prin dorinta de autodepasire, insa odata deschisa cutia Pandorei, odata cu noi si noi realizari "marete", fara un echilibru, o diferenta clara si fara o atentie cuvenita, mai ales asupra a ceea ce este "mic", decat asupra a ceea ce este "maret", intre produsul maretiei si ignorarea micimii, progresul umanitatii e condamnat sa cada ca niste carti de joc. In acest fel, individul se confunda pe sine insusi cu realizarile sale si devine propriul Dumnezeu caruia I se inchina.

luni, 11 iunie 2012

Raspuns la intelepciune

Am scris acest articol ca un raspuns la intrebarile adresate mie de catre un cititor, acum ceva timp, prin intermediul Formularului de Contact. Intrebarile se refereau la articolul Intelepciunea si am decis sa fac public raspunsul meu, fiindca prezinta aspecte valabile pentru toata lumea. Iata mesajul cititorului:
Buna seara,Ma numesc A. si am citit un articol foarte interesant referitor la intelepciune.As vrea sa va intreb: dvs. ati gasit intelepciunea? Daca da...cum? Astept un raspuns din toate.Va multumesc,o seara placuta in continuare!

Asadar, incep prin a spune ca din momentul cand am scris articolul despre Intelepciune si pana acum mi-am schimbat multe conceptii despre intelepciune si viata in general. Intelepciunea nu cred ca poate fi gasita direct, fiind mai degraba un proces de durata. Primul pas este dorinta de o gasi pentru ca daca aceasta exista e prezenta si sora ei geamana cea mai importanta si anume dorinta de a o cauta. Cel mai bun mod de a tinde spre intelepciune este sinceritatea cu tine insuti si anume sa stii de ce cauti intelepciunea (o vrei pentru putere, prestigiu, posesiune sau vrei sa scapi de suferinta?).

Al doilea cel mai important indicator ca tinzi spre intelepciune este abtinerea de la a judeca oamenii. Se poate spune la prima vedere ca acest lucru pare usor, dar e nevoie de mult echilibru pentru asta. Cred ca de la fiecare om putem invata ceva, nimeni nu poate judeca si asculta in acelasi timp. De cele mai multe ori, judecata dura este egala cu dispretul. Abtinerea in a te arunca in judecarea oamenilor este o dovada de maturitate psihica si implica o cunoastere profunda a naturii umane, fiindca de obicei tindem sa judecam efectele a ceea ce afecteaza oamenii, ci nu cauzele. Am putea sa ne uitam si la cauze, dar ce judecam cu atata ardoare este parte din noi si nu ne permite sa vedem mai departe de "noi".

Exista  unii oameni inteligenti, strict rationali, care inteleg multe lucruri, insa sunt formali, limitati de propria "voma intelectuala" si daca te uiti atent la ei o sa constati ca nu pot iesi din ei insisi. Degeaba sunt academicieni, au „n” doctorate si studii aprofundate, ei sunt prinsi intr-un cerc rigid, nu pot aduce nicicand ceva nou si stagneaza in gandire, au o perceptie care izoleaza.

Nimeni nu poate ajunge pe o cale buna sau rea decat prin schimbare. Diferenta insa o face vointa omului, pentru ca doar schimbarea este constanta. Pentru a se schimba cineva in rau nu trebuie sa faca nimic pentru asta, dar pentru a se schimba in bine e nevoie de mult efort. Sa nu uitam ca intelepciunea nu este parte distincta de oameni. Nu afirm ca eu nu judec pe nimeni, insa inainte de judeca incerc sa inteleg din mai multe puncte de vedere natura umana in complexitatea ei si cauzele ce au dus in acel punct. Pana la urma, a fi intelept este un mod de a cunoaste realitate asa cum este, fara distorsionare si a-i face fata intr-un mod care sa iti permita sa te bucuri de viata, fara a exclude suferinta intr-o anumita masura, care, oricum apare, mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma sau alta. A gresi este o putere care face suportabila realitatea. Sigmund Freud spunea: "Omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea".

Deci pana la urma, greseala este o alta parte a intelepciunii. Cele mai bune solutii la cele mai complicate probleme sunt cele mai simple ar spune multi, insa eu cred ca aici nu e vorba de o simplitate in sine, cat despre o modalitate unica de a le depasi, de un drum cu sens, inspre care cautatorul de intelepciune trebuie sa mearga si de la care nu se poate abate. Simplitatea are destula complexitate in ea. Societatea actuala nu lasa a fi duse greselile pana la capat din cauza unei schimbari continue, validand o criza de identitate. Astfel, omul e facut fie sa progreseze, fie sa regreseze. Este o criza de identitate pentru ca multi oameni nu se regasesc pe sine si nu se regasesc pe sine pentru ca nu sunt in normalitate, prin neconcordanta intre dorinte, fapte si ceea ce este cu adevarat. Eu cred ca nu numai lipsa de normalitate, ci si o prea mare "normalitate", o prea mare saturare de la mediul in care a crescut individul, prin satisfacerea tuturor nevoilor (normale), poate duce la frici. Fiind o criza de identitate, multi confunda valorile distructive si de posesiune cu cele firesti, deoarece cele normale nu pot fi negate, ci trebuie inlocuite cu altele noi.

Cred ca simplitatea solutiilor face parte dintr-un intreg de la care nu se poate face rabat, e unica. Daca pot spune ceva despre intelepciune as spune ca este o lupta continua pentru regasirea caii corecte si pentru pastrarea echilibrului. Adevaratele lupte sunt cele care se dau departe de ochii lumii, in interiorul nostru. Despre importanta invingerii de sine au scris multi autori celebri precum Mihailovici Dostoievski, Sun Tzu, Friedrich von Logau, Friedrich Nietzsche, Gottfried Leibniz, etc.

Societatea actuala e construita contrar orcarei directii spre intelepciune. Chiar daca societatea nu ne invata nimic ce ne-ar povatui spre intelepciune in mod direct, ea reuseste sa faca acest lucru in mod indirect, prin exemplele negative de langa noi. Este ca si cum eu as putea deosebi culoarea neagra mai usor, tocmai pentru ca exista culoarea alba.

Nimeni nu poate vorbi despre Intelepciune fara a vorbi despre Dumnezeu, dar mai ales despre Solomon, prin care "a vorbit" Dumnezeu, el fiind primul si ultimul care a cunoscut Intelepciunea pe toate fetele sale, ca un mare dar de la Dumnezeu. Cautarea lui Dumnezeu Adevarat (nu unul filozofic) este calea spre Intelepciune, pentru ca Intelepciunea nu are alt punct de plecare decat de la Dumnezeu si nu se "termina" decat in Dumnezeu.

Iată, in incheiere, cateva citate din Cartea Intelepciunii lui Solomon, nemaiavand nevoie de niciun altfel de comentariu.
"Ea umbla in toate partile cautand pe cei vrednici de ea si se arata prietenoasa in drumurile lor si ii intampina in tot ce pun la cale. Inceputul ei este pofta cea adevarata de invatatura. Iar pofta de invatatura are in sine iubirea, iar iubirea este paznica legilor ei, iar pazirea legilor ei este adeverirea nemuririi. Si nemurirea ne face sa fim aproape de Dumnezeu." (Cartea Intelepciunii lui Solomon); "Iar mie sa-mi daruiasca Dumnezeu sa graiesc precum gandesc si sa cuget in chip vrednic despre darurile Sale, caci El este povatuitorul intelepciunii si indreptatorul inteleptilor. Ca in mana Lui suntem si noi si cuvintele noastre si toata intelepciunea si stiinta lucrurilor."(Cartea Intelepciunii lui Solomon)

marți, 8 mai 2012

Puncte extreme

Oamenii concep lucrurile în general ca fiind duale. Cu alte cuvinte, noi percem realitatea ca fiind construită din extreme, ca bine-rău, viață-moarte, iubire-ură, lumină-întuneric, cald-rece și așa mai departe. Astfel, orice element care se află în acest interval deschis este un derivat fie al extremei percepută a fi pozitivă, fie al extremei percepută a fi negativă. Iar la mijloc ar fi indubitabilul zero, locul în care se armonizează cele două extreme, locul alegerii și libertății absolute. Însă acest model de a privi realitatea și universul care ne înconjoară este unul liniar.

Modelul liniar al dualității este relevant în măsura în care și mecanica newtoniană este funcțională pentru viteze mai mici decât viteza luminii, dar odată atinsă această limită, intră în joc mecanica relativistă, fără de care nu se pot explica forțele și comportamentele noi universale. Extremele trebuie gândite, astfel, într-o paradigmă a dinamicii continuă, a schimbării neîncetate de dispoziție, să spunem. În felul acesta, putem sesiza și pragmatismul unei astfel de viziuni în nenumărate aspecte ale vieții.

Punctele extreme, pe atât cât le putem noi percepe extremitatea, fuzionează în tocmai caracterul lor de neînvins și anume, acela al absolutului, al gradului ultim al ființării lor. Caldul extrem este tot una cu recele extrem, extremitatea luminii devine aceeași cu extremitatea întunericului, iubirea absolută se regăsește perfect în ura absolută, viața este aceeași cu moartea, iar binele suprem se oglindește în răul suprem. Toată această mișcare de dispoziție, de la o stare spre cealaltă este guvernată de o singură lege – măsură a ființei umane – aceea a libertății de alegere, zero-ul de care vorbeam mai devreme.

Dacă arunci o monedă în sus și o prinzi în palmă, ce anume vezi? Te poți uita și să spui că este vorba de „pajură” sau să spui că este vorba de „cap”. Însă mai mult decât aceste două fețe, aceste două percepții de fapt, observi cel mai simplu lucru posibil: moneda aruncată în sus și prinsă în palmă este tot monedă. Dualitatea ei este prinsă în iluzia extremelor, însă cu adevărat, extremele fuzionează în același material, în aceeași esență unică pentru fiecare dintre cele două simboluri, ceea ce înseamnă că oricând, „pajura” poate deveni „cap” și invers.

În om găsim întotdeauna această aruncare a monedei, în nenumăratele transfigurări ale ființei sale. O persoană eminamente morală poate fii capabilă de cel mai imoral lucru posibil, iar un individ cu foarte multe defecte poate face dovada celei mai sublime calități. Cea mai mare putere sau cel mai mare atu al unui om este în același timp și cea mai mare slăbiciune a sa.

Putem extinde această teorie asupra a varii fațete ale vieții și diferite domenii. Bunăoară, dacă este să ne gândim la structurarea politică, care este diferența esențială dintre un partid de extremă stânga și unul de extremă dreapta? Ambele sunt capabile în aceeași măsură să schițeze portretul unei societăți conduse prin mijloace dictatoriale. În lumea științei, valoarea pozitivă maximală a unei descoperiri se poate deosebi esențialmente de valoarea maximală negativă a ei? Energia nucleară este în aceeași măsură capabilă să potențeze dezvoltarea umanității precum este capabilă să distrugă orice ființă vie. Dacă este să luăm în discuție gândirea umană, prin ce se deosebește extrema logică a gândirii față de extrema sentimentală a ei? Doar și una și cealaltă îi răpesc omului capacitatea de a avea o viziune completă a realității încojurătoare.

Așadar, fiecare lucru conține în sine această magmă a extremelor, care poate irumpe oricând, fără deplina conștiință ei. Și fiecare lucru se poate naște din opusul său, devreme ce ambele sunt conținute în esența lucrului. Conștiința acestei baze ne pune pe noi în poziția echilibrului alegerii libere și de asemenea, ne mai învață să ne așteptăm la totul și în același timp la nimic din partea realității.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Despre interacțiunea umană - teorii consacrate

„Să ne întoarcem la lucruri” este un îndemn al lui Edmund Husserl care în filozofia sa definea „reducţia fenomenologică”, fenomenul fiind esenţa dată aprioric într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect. În acest sens, reducţia fenomenologică se realizează prin „punerea în paranteză” a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, prin aceasta lumea încetând să mai fie doar obiect de cunoaştere, lucrurile apărându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt îmbrăcate. Astfel, s-a conturat mai departe sociologia fenomenologică, care s-a afirmat în circuitul ştiinţific de profil, aplicarea începând cu deceniul al treilea al secolului XX, prin aportul austriacului Alfred Schuz. Prin aplicarea reducţiei fenomenologice la viaţa socială, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vieţii sociale care constituie baza tuturor dezvoltărilor din sociologia fenomenologică până în cel mai imediat prezent. Sistemul sociologiei fenomenologice a fost dezvoltat mai departe de P.Berger şi Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului instituţional, a integrării sociale şi rutinelor vieţii cotidiene, respectiv zona neproblematică a spaţiului social global. Obiectul de studiu al sociologiei, în concepţia acestora, îl constituie “realitatea vieţii cotidiene” ca fenomenalitate nemijlocită a socialului.

În dicţionarul Blackwell de Sociologie găsim că fenomenologia este „studiul conexiunii dintre conştiinţa umană şi viaţa socială, dintre configurarea vieţii sociale, pe de o parte şi modul în care oamenii o percep, gândesc şi vorbesc despre ea pe de alta (...) are la bază ideea construirii sociale a realităţii prin interacţiunea între oameni care folosesc simboluri spre a se interpreta unii pe alţii şi a atribui semnificaţii percepţiilor şi experienţei de viaţă” (p. 164). Când vorbim de interacțiune ne gândim la teoriile cunoscute sub numele de interacţionism simbolic, care sunt rezultatul cercetărilor unui grup de sociologi ce s-a autodenumit Şcoala de la Chicago, cu exponentul principal Herbert Blumer (și desigur G.H. Mead). Pentru Blumer, interacţionismul simbolic (termen ce îi aparţine) se axează pe natura simbolică a vieţii sociale. El rezumă trei idei principale: prima ar fi că oamenii acţionează faţă de lucruri prin perspectiva semnificaţiilor pe care acestea le poartă, a doua este că semnificaţiile în cauză se nasc din interacţiunile sociale şi a treia că semnificaţiile sunt utilizate şi interpretate de fiecare individ în raport cu lucrurile întâlnite de acesta. Modificarea semnificaţiilor în cadrul interacţionismului simbolic este una permanentă, într-un proces dinamic de decodare continuă. Variabile cum ar fi cultura, influenţează acţiunea socială într-o anumită direcţie, dar fără a fi determinantă. Blumer consideră că indivizii nu reacţionează primordial conform structurilor sociale sau culturale, ci raportându-se la diferite situaţii în care se află, în cadrul unui astfel de sistem comunicarea căpătând o esenţă creativă, prin comunicare emiţătorul, ca individ, acţionând nu numai asupra celorlalţi, ci prin proiectarea propriei persoane (asemenea unui rol jucat) în afara sa şi faţă de sine.

Se poate constata încă din definiția dată anterior că există o strânsă legătură între cele trei perspective foarte importante în gândirea sociologică, influențându-se reciproc și contribuind fiecare cu elemente importante pentru o perspectivă inedită și complexă a vieții ca spectacol de teatru – perspectiva dramaturgică a lui Ervin Goffman, considerat de către unii reprezentant de seamă al interacţionismului. Acesta a construit un întreg sistem bazat pe „negocierea” continuă pe care oamenii o adoptă în cadrul structurilor organizate, structuri închise în care majoritatea activităţilor cotidiene au loc. Prin acest sistem interpretativ, de „dramaturgie socială”, se va ajunge la rezultate deosebite mai ales în zona contextuală şi nonverbală a comunicării.

Perspectiva dramaturgică a lui Goffman a fost elaborată, în mare măsură, ca un răspuns la criticile făcute interacţionismului simbolic. Teatrul este un model adecvat pentru ilustrarea interacţiunii sociale, întrucît sensul în viaţă este o construcţie socială- nedată în natură, deci care trebuie să fie creată şi interpretată. Scena este cadrul social al interacţiunii, actorul social are o anumită înfăţişare şi un mod propriu în care îşi interpretează rolul, iar definirea situaţiei presupune interpretarea sau atribuirea unor semnificaţii circumstanţelor imediate. Ea este „realitatea percepută de oameni” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998., p.129). Pentru a interacţiona, indivizii trebuie să definească situaţia şi rolurile pe care le vor juca. Modul în care fac acest lucru, influenţează felul în care vor interacţiona. În general, ei încearcă să-şi potrivească comportamentul cu acela al altora. „Diferenţele în definiţii pot cere participanţilor să revizuiască sensurile pe care le-au atribuit iniţial” (Nelson Goodman- op.cit., p. 130). Această ajustare se produce printr-o serie de încercări, ghidate de reacţiile celorlalţi. Autoprezentarea are menirea de a comunica planurile şi definiţiile pe care fiecare persoană le dă identităţii sale. Odată ce identităţile sunt stabilite, fiecare participant are obligaţia de a se purta în concordanţă cu identitatea pe care şi-a ales-o şi de a accepta şi respecta identitatea pe care şi-a ales-o celălalt. Autoprezentarea produce obligaţia pentru actor de a fi ceea ce declară că este. Indivizii implicaţi în actul de comunicare pot fi, în acelaşi timp şi membri ai audienţei şi actori. Actorii propun o anumită viziune asupra situaţiei, pe care audienţa o acceptă. Publicului i se permite să vadă doar produsul finit, numai ceea ce se petrece pe scenă. Există însă şi culisele, neaccesibile tuturor în afară de cei implicaţi în „producţie”, unde se desfăşoară o mare parte din activitatea de pregătire.

Din perspectiva dramaturgică, se acordă în mod deosebit atenţie prezentării eului- identitatea adoptată de o persoană sau atribuită de către o persoană celuilalt. Identitatea poate fi învăţată, dar în general este deprinsă odată cu înaintarea în vîrstă, pe măsură ce experienţele de viaţă se înmulţesc. Procesul de socializare al indivizilor este un proces de învăţare a rolurilor. În această învăţare există obligaţii stricte, dar şi o marjă de libertate care e cea a manifestărilor personale, a modului în care un individ îşi însuşeşte normele. George Herbert Mead arată că formarea sinelui este un produs central al socializării. Sinele se formează în procesul experienţei sociale, din acţiunile altor actori cu care el se identifică. El este construit situaţional. Mead susţine trei stadii în evoluţia copilului către un sens al sinelui: stadiul „joacă”, stadiul „joc” şi stadiul „altuia generalizat”. Prin joacă, copilul experimentează anumite roluri bine delimitate (rolul de părinte, de copil etc.) în relaţie cu obiectele din mediul fizic; apoi, jocul presupune experimentarea, asumarea unor roluri diferite, precum şi schimbarea rolurilor cu partenerii de interacţiune; altul generalizat presupune capacitatea de abstractizare a aşteptărilor celorlalţi faţă de sine, în acest ultim stadiu, actorul ajungînd să interiorizeze atitudinile organizate ale comunităţii, astfel încît autocontrolul să ia locul controlului social. Învăţarea rolului implică două aspecte: dobîndirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobîndirea atitudinilor, sentimentelor şi aşteptărilor pretinse de rol. În interacţiune, identităţile care se schimbă joacă un rol determinant în privinţa comportamentelor, întrucît aceste identităţi sunt de fapt acel sens dat sinelui, precum şi celuilalt. Prezentarea diferitelor identităţi în diferite situaţii presupune învăţarea atît a diverselor aspecte ale identităţii noastre, cît şi a celor adecvate pentru manifestarea în diverse situaţii.

Conceptul de rol devine unul central pentru teoria interacţionismului, iar interpreţii rolurilor, actori sociali. Şi în viaţa socială, comportamentul se schimbă în funcţie de ceilalţi, după cum actorii ţin seama de rolul celorlalţi, precum şi de specificul publicului căruia i se adresează. Prezentarea unei anumite viziuni despre eu are un efect limitativ asupra cadrului de acţiune al celorlalţi. Avem interesul de a ne prezenta altora într-o lumină favorabilă, proces numit de Goffman „managementul impresiilor”, care presupune ascunderea unor aspecte ale situaţiei şi prezentarea strategică a altora. Sinele dispune de o anumită capacitate, care presupune adoptarea şi performarea unui rol care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi şi ale sinelui. Interacţiunea este neproblematică atunci cînd se desfăşoară în conformitate cu acest mod al sinelui persoanelor participante. Goffman a înţeles evoluţia cotidiană a individului ca un joc de rol. Statusul este un ansamblu de privilegii şi îndatoriri, iar rolul este exercitarea acestora. Sociologul a subliniat două particularităţi importante ale rolului: aşteptările (prescripţiile rolului), normele sociale proprii unui anumit statut şi comportamentul (îndeplinirea rolului).

Din perspectiva dramaturgică, acţiunile sociale sunt definite ca „interacţiuni umane pe scena vieţii sociale” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, op. cit., p. 130), aceasta din urmă fiind constituită dintr-un ansamblu de obiecte, simboluri şi împrejurări care-i sunt date individului, dar cărora el le dă din nou viaţă interpretînd diferitele roluri ale „dramei sociale”. Interpretarea este posibilă în primul rînd datorită caracteristicilor personale, prin care acelaşi rol social capătă multiple semnificaţii subiective. În măsura în care actorul stăpîneşte bine mijloacele scenei, el poate transforma aparenţele jocului său în realitate socială. Pentru a avea succes, actorul trebuie să evite însă contradicţiile între ceea ce vrea el să spună că este şi ceea ce percepe că este. Perspectiva dramaturgică foloseşte limbajul şi cadrul teatrului pentru examinarea interacţiunii sociale. Rolurile şi relaţiile dintre acestea în momentul convorbirii determină într-o foarte mare măsură tipurile de formule alese pentru îndeplinirea ritualurilor şi funcţiilor regulilor comunicării. În cadrul rolului social nu avem de a face cu ceea ce am putea numi constrîngeri, unde funcţiile individului ar avea drept scop reproducerea unor modele, aşa cum se întîmplă la teatru. Deşi structura socială asigură scenarii care fac viaţa socială oarecum ordonată şi predictibilă, oamenii, actori sociali, sunt capabili să improvizeze, în situaţiile necunoscute şi neobişnuite.

sâmbătă, 2 iulie 2011

"Războiul Lumilor"

Atunci cand se produc schimbari prea rapide si oamenii nu au timp sa se adapteze, noile propuneri si perspective care vin, avand cerinte foarte mari, tind sa fie acceptate mai usor. Daca in mod normal nu s-ar produce schimbari bruste, atunci schimbarile noi, daca ar avea un gram de exagerare, ar fi puse la indoiala sau chiar respinse, iar noilor teorii si trenduri le-ar fi ridicate vălurile.

Tehnologia inseamna adaptare rapida.
Ce inseamna cunoasterea?
In secolul nostru, fara doar si poate, inseamna tehnologie.


Este destul de interesant cum cultul extraterestrilor bazat exclusiv pe tehnologie a prins radacini in "lumea noua", acea lume care s-a format prin schimbari rapide, nesedimentate inca in constiintele oamenilor. Multi dintre cei care sustin ciber-religia viitorului spun ca diferentele dintre atributele lui Dumnezeu si ale ingerilor nu exista, ci sunt identice cu cele ale extraterestrilor.

Cateva studii releva faptul ca scena religioasa mondiala trece prin schimbari importante in confruntarile cu asa-zisii zei intergalactici, cu pierderi drastice ale numarului de credinciosi din culte.

Diferentele cele mai importante sunt cele de responsabilitati, nu de credinta.
S-a produs in timp o inversare a valorilor sustinuta de tehnologie. In primele secole tehnologia de orice fel sta sub auspiciul raului, al diavolului, pe cand in secolul nostru, ironic sau nu, tehnologia dar si deschiderea spre inovatii tehnologice este egala cu "Dumnezeul pasirii in alte realitati".

Razboiul lumilor, asa cum am numit acest articol este un razboi invizibil. El se poarta mai intai in mintile noastre iar dupa aceea in sufletele noastre. Daca nu ar exista niciun razboi ar insemna sa fim multumiti de realitatea perceputa de fiecare. Nevoia de spiritualitate vine doar atunci cand intrezarim speranta unei alte "realitati" (a unei alte stari) in propria noastra lume si dorim sa o mentinem cat mai mult, daca nu chiar vesnic. Aceasta reactie de negare a "realitatii" se produce in chiar sanul ei, oamenii experimentand o intensa suferinta si voind cu orice pret sa scape de taisul ascutit al existentei. Atunci cand omul are in el izolari, conflicte interioare, limitari de tot felul, el incearca sa scape de ele prin construirea unei noi lumi in vechea lume. Dar Noile Lumi nu se pot ridica decat pe ruinele Vechilor Lumi. Nu cred ca este vorba de lumi noi in adevaratul sens al cuvantului, ci poate de metode noi de a produce "fuga de sine", de a produce asa-zisa schimbare.
Aceasta tendinta a "pierderii" propriei persoane nu este nimic nou sub soare. Ea a fost prezenta intotdeauna atat la grupurile restranse, cat si la cele cu un numar mai mare de adepti. "Uitarea de sine" se realiza la shamani cu ajutorul unor substante psihotrope ce induceau stari alterate ale constiintei, la mistici prin viziuni extatice, in culturile zeilor prin prepararea plantelor (soma) care induceau aceasta "uitarea" prin halucinatii, in cultul lui Dionisos si altele asemanatoare (Venus, Cupidon, Priap) aveau loc momente orgiastice în care sexul şi vinul aveau roluri eliberatoare.
Ca sa fii liber trebuie sa te eliberezi de ceva. Este in firea umanitatii de a se elibera, de a scapa de orice constrangere, nu e vorba aici doar de o iluzie a eliberarii.
Ca sa spui ca nu esti liber trebuie sa fii atasat de ceva care te tine ferecat, ori cunoasterea, asa cum este ea acum este singura care poate tine omul incatusat, incurajand "eliberarea"dar in acelasi timp fiind si cauza a incatusarii. Aceasta Cunoastere este ca un stapan crud, care e gata sa ajute omenirea oricand, insa pretul cerut de ea, pe termen lung este mai mare decat ajutorul castigat prin intermediul ei.

Noile provocari ale secolului constau in a face aceste stari sa devina constante in trairi.

In unele triburi din Noua Zeelanda durerea exprimata prin tatuaje era folosita exact in acest scop, dar si pentru a marca unele evenimente importante din viata persoanei respective.
La triburile Maori, originea (stramosii) este indicata prin tatuajul de pe fiecare parte a fetei; daca originea nu a fost de rang atunci partea aceea a fetei nu se tatua (in functie de fiecare trib, partea stanga de obicei era partea tatalui, iar cea dreapta a mamei). In Insula Pentecost din sudul Oceanului Pacific se practica saritura de la o intaltime de 20 de metri. Cel care sarea era tinut cu doua franghii de glezne. Cei care supravietuiau aruncarii erau considerati barbati si se alaturau tribului, bucurandu-se de toate privilegiile. Starea de transă era indusa de catre indienii americani sau unele comunităţi africane prin dans rotativ, însoţit de muzică si folosirea unor substanţe toxice.
Astfel durerea si placerea, desi aflate la poluri opuse sunt intrebuintate pentru "uitarea de sine", atat pentru a deveni un liant intre oamenii cu statut social diferit, cat si pentru cei carora le lipseste vointa si cauta sa se asocieze unei multimi, care le substituie propria vointa. O alta categorie este a celor care se lipsesc de propria personalitate si incearca o unire cu divinitatea atotputernica.
În mod curios, in societatea noastra, cele doua extreme reprezinta fundamentul pe care e intemeiata intreaga economie. Durerea si placerea, intrinsec au aceasta proprietate de a face posibila "uitarea de sine", daca sunt simple, nedenaturate si limitate pe un numar mic de mijloace care le pot produce. Atunci si ceea ce ar rezulta din ele va fi satisfacator. Daca mijloacele sunt variate si de intensitati diferite vor genera satisfactii intr-un numar infinit (pentru ca modalitatile de producere a placerii si durerii sunt infinite) datorita faptului ca se formeaza conexiuni intre posibilitatile de satisfactie (asemanatoare cu sinapsele intre care se fac conexiuni, care comunica intre ele cu atat mai bine cu cat sunt mai numeroase). De exemplu: daca mie imi plac filmele de groaza, adica imi place sa ma ingrozesc controlat, deja am pierdut stimulul adevarat, iar data viitoare nu o sa mai fiu asa de impresionat despre un fapt asemanator cu acela din film, dar de data asta real.

Puterea in secolul nostru consta in controlul gradual al placerii si durerii pentru a duce la alte placeri si dureri cu reverberatii in "matrixul" izolat dorit de fiecare. Dintr-un punct de vedere, viata incepe sa semene cu un fel de ''fuga'' de ceea ce simte omul cu adevarat, dar in acelasi timp cu o nevoie de satisfactie impusa de societate constient sau inconstient.

Chiar daca nu vrem sa recunoastem, lumea noastra e formata din mai multe lumi fantastice prin care suntem condusi doar de speranta ca poate fi ceva mai bun dincolo. Cred ca unul dintre cele mai importante sentimente, care fac obiectul studiului nostru este dragostea. Anticii il numeau Marele Demon si pe buna dreptate, pentru ca ea este singura care poate "rupe" total pe cel molipsit de lumea in care traieste.

Zeului Eros din Antichitate i se atribuiau coeziunea lumii si continuarea vietii. Eros reprezinta dorinta, forta instinctului dar si puterea de zeu al lumii Unice, care nu cunoaste nicio alta lume asemenea acesteia si nu are egal in creatia fanteziilor care il fac sa uite de realitate pe cel atins de sagetile lui.

Exista placere nenaturala atunci cand e stimulata artificial de lucruri ce variaza, ca mijloace de producere a ei si placere naturala atunci cand exista decat putine lucruri care o pot produce, indiferent de intensitatea ei. Placerea nenaturala este aceea care poate conduce la crearea unei alte lumi, care transcede lumea veche si depaseste un anumit prag, creand o lumea noua, diferita, in timp ce placerea naturala nu are puterea sa depaseasca decat putine granite, ramanand ceva mai jos. In evul mediu durerea era predominanta si la un nivel mai ridicat, din cauza lipsurilor materiale. Dupa acest Ev intunecat a urmat Renasterea, care a reprezentat in fapt o renastere a stiintelor, dar si o cale catre semintele sadite in solul placerilor incomplete. Economia in final se bazeaza pe acoperirea mai multor tipuri de nevoie care deriva din cele primare si la randul lor se ramifica in altele noi. De exemplu: daca omul are o haina (sa spunem de firma), nu se poate multumi daca nu are o masina, daca are o masina vrea si o casa, daca are o casa vrea sa isi schimbe vechea masina, daca vrea sa isi schimbe vechea masina vrea si o casa ceva mai mare (la nivel macro este acelasi lucru).

Schimbarile prea rapide care nu dau timp la adaptare nasc "lumi" imaginare, ideale si creeaza prapastii intre ceea ce transmite societatea si ceea ce simt membrii sai. Membrilor societatii le sunt create imagini ideale prin tendintele modei, comportamentului social, atitudinii de a reusi in viata, toate aceste falsitati ducand la consecintele instrainarii de sine.


Am dat exemplu cultele care puneau accent pe sex si bautura nu intamplator, ci pentru a face o comparatie cu nivelul societatii actuale in care traim, unde oamenii se bucura de aceleasi efecte, chiar daca acele cauze care duc la consum sunt mereu altele. De asemenea, dinamica schimbarii la problemele societatii este diferita doar ca intensitate, cantitate si mijloace fata de cea de pe timpul triburilor, care foloseau drogurile sau dansul pentru a se abandona "uitarii de sine", cu toate ca intr-un mod mai "sacralizat". Bineinteles ca scopul final nu era aceasta abandonare constienta, ci mai degraba o intarire a existentei practicantilor si conferirea rezistentei in timp. Cu cat schimbarile in societate sunt mai rapide, cu atat timpul de reactie este mai redus, oamenii sunt mai stresati, timpul de adaptare e mai mic, acest lucru ducand incet dar sigur spre amplificarea conflictelor deja existente, care nu pot fi solutionate decat prin crearea unor metode din ce in ce mai "evoluate" de "uitare de sine".

Aceasta se mai poate manifesta prin tendinta crescanda a interesului fata de stiintele oculte, care pot oferi o realitate alternativa la adevarata realitate: comunicarea cu alte fiinte din alte lumi, prezicerea "viitorului", ridicarea constiintei la alte nivele superioare, terapii new-age, transpersonale, etc. Pe piata apar tot felul de carti cu titluri care sugereaza ca totul ni s-a ascuns pana acum (gen „Cunoasterea Ascunsa”, „Stiinta Secreta”, „Stiinta Interzisa”, „Artele Initiatilor”, „Intelepciunea Anticilor”, etc), ca inca mai exista multe necunoscute, ca exista sanse sa ne ridicam deasupra multora, daca o sa fim adeptii unei miscari religioase secrete sau nu, ca adevarul mistuitor nu exista sau exista intr-o forma diferita fata de ce stim si ca noi suntem proprii nostri Dumnezei. In realitate nu se petrece decat un razboi al lumilor interioare, nimic secret, nimic interzis, nimic ascuns, pentru ca relevarea "uitarilor de sine" a celor putini si puternici nu e transmisa decat filtrată pentru multime, nu in forma bruta, adaptata astfel incat sa se foloseasca de ea.

Cred ca in secolul nostru, teoriile, conceptele si dogmele care vor "respecta" cat mai exact reteta de de "evadare" din suferinta pamanteana, cele care vor oferi "vise" fara niciun fel de truda pentru a le atinge cu imbinari utopice intre imaginatie si realitate vor avea cei mai multi si ferventi adepti.
Chiar daca schimbarea e posibila, lipsa "auzului" o face imposibil de aplicat. Neadaptarea la schimbare inseamna lipsa de reactie la auzul momentului si motivului care poate face posibila schimbarea. Si cum adaptarea la schimbare implica o selectie a lucrurilor cu o importanta pentru noi, intre "ce auzim" si "ce cautam sa auzim", singura schimbare care devine posibila e insasi realitatea, insa "realitatea in care traim" nu se poate schimba pe sine insasi ci trebuie sa vina de undeva... Pentru a intelege mai bine ce spun cititi povestea urmatoare despre Lecția auzului: http://kiraarik.wordpress.com/2011/05/19/lectia-auzului/

Uitarea de sine si necesitatea imperativa de creare a unei noi lumi apare numai atunci cand vechea lumea incepe sa ofere din ce in ce mai putin, dar cu un pret mai mare. Asemenea celui ce viseaza frumos, omul zilelor noastre cauta o lume mai buna, cu un pret mai mic al efortului, dar cu satisfactii mai mari ale castigului si cu limitari aproape inexistente. Mai pe scurt, incearca recrearea efectelor, cu excluderea cauzelor ce duc la ele si anume recastigarea artificiala a tuturor "beneficiilor" prin miracolul tehnologic al "paradisului pierdut".
Cand Adam si Eva traiau in Gradina Edenului traiau in comuniune atat cu Dumnezeu cat si cu natura si animalele. Durerea era o notiune care lipsea cu desavarsire, nu stiau ce este durerea.
Daca vom cauta in alte religii ceva asemanator cu Paradisul pierdut nu vom gasi, pentru ca in nicio religie nu a mai existat Paradisul pierdut, acea stare a fiintei umane in care totul era armonios, perfect. Civilizarea prin tehnologie are acelasi talc cu recrearea Paradisului pierdut, toate lipsurile si neputintele omenirii incearcand sa fie suplinite prin aceasta.

luni, 4 aprilie 2011

Sub auspiciile unei noi lumi

Au trecut aproximativ 3 luni de zile de când noi, autorii, nu am mai scris pe acest blog, din diverse motive. Iată că astăzi, deși cu întârziere, vom începe din nou seria micilor eseuri cu pretenții filozofice și sunt bucuros că am ocazia să fiu cel care dă startul articolelor.
De asemenea, noi autorii, vă rugăm să completați chestionarul propus la intrarea pe blog. Nu durează mult și ne va fi de ajutor pentru îmbunătățirea articolelor și a blogului în ansamblu. Mulțumim.

*

Astăzi voi scrie despre o nouă lume, pe care, mai mult sau mai puțin, o așteptăm cu toții. Percepția primă despre orizonturile care se conturează sub cerul secolului XXI aparține în mod drept fiecărui individ și aș produce în mod inconștient o eroare să spun că lucrurile nu stau așa. Însă, cu toată această stare de fapt, înclin să afirm că există resorturi ce se situează independent de individ, deși în mod categoric nu independent de societatea globală, sau dacă vreți, chiar regională, resorturi care formează liniile de bază în schița viitorului apropiat dar și mediu. Am auzit și încă auzim cu toții spunându-se, în diferite forme și situații că suntem în pragul unor mari schimbări sau mari evenimente care vor schimba lumea, însă au devenit atât de prezente aceste clișee sau șabloane de gândire încât valoarea lor de adevăr este eludată de cei mai mulți.
De-a lungul istoriei, în perioade de intensitate maximă, s-au produs într-adevăr mari schimbări pentru acea vreme, care au revoluționat complet sau măcar parțial realitatea dar și modul de gândire al oamenilor, acesta din urmă fiind până la urmă cel mai important criteriu. Cu toate acestea, cred și afirm că vom fi martorii începutului celui mai mare proces de schimbare de care a avut parte umanitatea până astăzi. Nu este o afirmație hazardată, cu atât mai puțin una teribilistă, ci mai degrabă o judecată rațională a lumii în care trăim astăzi și a direcției pe care o desenează în necunoscutul de mâine.
În remarcabila carte a lui Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului, ne este prezentată cu argumente foarte puternice, o posibilă realitate a ceea ce va să fie. Autorul descrie nouă forme succesive ale ordinii economice care au avut fiecare un centru puternic și au beneficiat fiecare de o inovație tehnologică care să permită dezvoltarea societății pe mai multe planuri. De asemenea, Jacques Attali mai definește și trei valuri de schimbare foarte importante pentru viitor și ridicate toate la prefixul hiper: hiperimperiul, hiperconflictul și hiperdemocrația, acesta din urmă fiind valul care va aduce pacea, o pace bazată pe înțelegere reciprocă, inteligență a modului de viață și bună conduită între puterile economice. Laolaltă cu autorul menționat mai sus se înscriu și mulți alți "desenatori ai viitorului", precum John Naisbitt și celebra sa carte Megatendințe, dar și Paradoxul Global și mai ales Tehnologie de Vârf, Interacțiune Maximă (High Tech, High Touch), Alvin Toffler cu de asemenea celebrele cărți Șocul viitorului și Al Treilea Val. Nu vrea să fac o descriere a operelor autorilor enumerați, nu este scopul acestui eseu, însă merită menționate și mai ales analizate. Iarăși, nu știu dacă lucrurile se vor întâmpla precum ne spun Jacques Attali și ceilalți futuriști, însă cred că este important să înțelegem că înainte de a fi mai bine, va fi rău și mult mai rău.
Dacă este să ne uităm la lumea noastră, așa cum arată ea astăzi, ce vedem? Ce anume trăsături ies în evidență mai mult decât altele și care pot fi vitale în înțelegerea sensului istoriei de mai departe?
În primul rând putem observa o anume tendință în plan economic - majoritatea țărilor civilizate și puternice devin mult mai precaute și astfel mult mai reticente în a răspândi "beneficiile democrației" peste hotare, dar de asemenea și înăuntrul hotarelor, dacă este să vorbim de dimensiunea multi-culturală. Criza globală la care suntem martori din anul 2008 până astăzi a determinat manifestarea unui comportament egocentric la nivel de națiuni și totodată o conștientizare mai acută a lipsei de resurse, care, din câte deduc eu, va provoca noi conflicte, poate mai puternice decât până acum din dorința de a deține cât mai multe avantaje în planul geopolitic de mâine. Consolidarea pe plan global a unor centre de putere nu poate decât să îngrijoreze statele medii și mici, lipsite de apărare și logistică. Asistăm astfel la o concentrare de putere militară, mai ales în Orient și deci la o re-afirmare războinică pe mapamond a unor state cu această ocazie. Economia, politica, războiul și falsele alianțe (contracte de interese absconse) sunt toate bucăți din același evantai menit să vânture fără minte orice stă în calea suveranității absolute.
În al doilea rând și trecând în alt registru, prezentul are un caracter tulburat, compulsiv aproape. Marile religii se clatină din încheieturile de veacuri, nu neapărat pentru că există extremismul fiecăreia dintre ele, care "latră" împrejur, ci fiindcă oamenii, din ce în ce mai mult se debarasează de conceptele și ideologiile instituționalizate, de factură religioasă. Rolul social al solidarității pe care religia îl genera ca instituție, devine și el invalid în multe situații, ba din contră, începe să-și "nască" opusul. Contraponderea religiei instituționalizate devine pleiada de credințe spiritualiste și practici "alternative" de viață, diverse și colorate, divizate din ce în ce mai mult până la dimensiunea individuală. Distrugem o tradiție, doar pentru a deveni mai receptivi la o îndoctrinare din terțe părți. Fiecare persoană cu credința ei.
Cultura este din ce în ce mai mult invadată de formele fără fond, devine ubicuă, fiindcă orice porcărie poate să fie numită artă și în același timp lipsește de pretutindeni, pentru că și-a pierdut rolul revelator și efectul de a hipnotiza spectatorul. A spune artă nu înseamnă neapărat că arta există, ci înseamnă că pur și simplu te îmbeți cu apă seacă.
Nu în ultimul rând, tehnologia prezentului este poate cel mai important element în această analiză. Atât de prezentă în viețile noastre, tehnologia interactivă devine laitmotivul cotidian al modurilor noastre de viață. Ca un fel de scripete, necesar în planificarea activităților noastre, în reliefarea gândurilor și sentimentelor noastre, în împărtășirea imediată a diverselor momente zilnice ale noastre, tehnologia interactivă poate deveni cel mai mare inamic al nostru, dacă îi permitem să divizeze la extrem esența umană de nevoia umană, printr-un proces de virtuaficare a înseși conștiinței umane. (Despre virtuaficare puteți găsi detalii în două alte articole scrise de mine, Filozofia virtualului și Filozofia virtualului: consecințe ale virtuaficării). Ne dezumanizăm prin ceea ce credem că ne aduce mai aproape de umanitate.
În afară de toate aceste premise, mai există una, asupra căreia avem un control minim: natura. Încălzirea globală, întețirea dezastrelor naturale, suprapopularea, secătuirea resurselor naturale sunt probleme serioase și reale, nu doar deliciul unor dezbateri cu caracter comercial. Mediul natural va ajunge cu siguranță la suprasaturare din cauza alterării coordonatelor sale firești și doar noi, ca umanitate, putem fi învinovățiți pentru acest proces în creștere exponențială.

În acest scurt eseu nu am făcut decât să descriu câteva dintre cele mai importante laturi ale unei figuri pe care nu o putem desluși complet încă, dar cu siguranță nu trebuie să o ignorăm, fiindcă ea se prefigurează încă din această secundă și se completează cu fiecare secundă trecută.
________________
Recomandări link-uri:
>>Jaques Attali
>>John Naisbitt
>>Alvin Toffler, Heidi Tofflet
>>World Future Society
>>Listă a futurologilor

luni, 27 decembrie 2010

Știința interiorului sau credința

Orice tip de cunoastere se ramifica in doua sensuri: unul ezoteric si altul exoteric. Toate doctrinele religioase si toate stiintele cuprind acest gen de cunoastere. Nu intamplator termenul ezoteric desemneaza ceva ascuns, ermetic, ce tine de interior, pe cand cel exoteric ceva destinat tuturor, public.
Nu poate exista interior fara exterior si invers. Ele sunt de nedespartit. Interiorul vazut ca dorinta de cunoastere fata de exterior care e obiectul cunoasterii si la care nu se poate accede decat prin vointa celui care le percepe si e constient de existenta lor,omul. Se poate clarifica existenta reala a unui interior sau a unui exterior? Daca ne referim la interior acesta nu se poate proba decat prin intermediul credintei, iar cum credinta este subiectiva, astfel si existenta interiorului va fi tot subiectiva. Cat despre exterior, el nu poate fi certificat decat de lumea materiala cu efectele si cauzele ei, precum si de o parte din interiorul fiecaruia. Spun o parte pentru ca totul e subiectiv cand vorbim de interior, iar realitatea ideilor si-o construieste fiecare, existand un punct de intersectie al tuturor ideilor. Stiintele ezoterice sustin ca exista modalitati de a accede la constiinta superioara pe care a pierdut-o omul inainte de caderea adamica. Diferenta dintre constienta si constiinta este imensa insa. Constiinta, dupa mine, arata nivelul de intelegere al individului privind relatiile dintre oameni, Dumnezeu si cunoastere pe cand constienta se bazeaza pe perceptia sumara a realitatii, fara a distinge niciun fel de relatii intre acestea. Daca o constiinta mai mare presupune o intelegere mai mare, atunci stiintele ezoterice nu ar trebui sa fie decat o delimitare si o ridicare a constiintei de grup de la constiinta individuala. Interiorul unui individ nu poate fi construit și echilibrat decat pe o constiinta ridicata și atunci cand exista un balans egal cu exteriorul. La nivel de grup, stiinta interiorului este aproape inexistenta pentru ca fiecare individ este unic si este conditionat de zestrea genetica, alaturi de educatie si de mediul unde a trait. De cele mai multe ori sensurile si valorile interiorului la nivel de grup sunt rasturnate, devenind opusul lor, adica cele de la nivel exterior, cele percepute de toata lumea in mod obiectiv. Bineinteles ca fiecare om este unic in felul sau si totul poate fi atat subiectiv cat si obiectiv. Astfel, exteriorul ia locul interiorului si interiorul se revarsa la exterior (adica o perceptie sau conceptie care nu e inteleasa si nu apartine celui care o asculta se poate transforma in perceptia personala inconstienta). Nu intamplator in natura cele mai complexe procese iau nastere in interior si se gasesc in interior, unde se pot dezvolta datorita unui mediu inchis ce poate fi analog cu intunericul. Copilul se dezvolta in interiorul uterului, vegetatia creste si se dezvolta doar in intuneric, toate procesele necesare functionarii omului incepand de la digestia din stomac si terminand cu razele luminoase reflectate pe suprafata unui obiect ce ajung la ochi intr-o zona a creierului intunecata, numita arie vizuala, unde ia nastere senzatia de vaz. Daca facem o analogie intre interior si intuneric ajungem la rezultate interesante pentru ca in Geneaza prima data a fost intunericul (interiorul), iar dupa aceea a fost lumina (exteriorul), aparitia luminii facandu-se din intuneric. Toti cei care sustin ca detin adevarul si incearca sa puna o bariera invizibila intre ezoteric si exoteric, intre initiati si profani, fara a arata o metoda prin care individul e facut constient ca stiinta interiorului trebuie adusa in exterior, esueaza.
Din acest punct de vedere simbolurile nu sunt decat o reflectie a interiorului; pot exista simboluri diferite dar raspunsurile vor fi intotdeauna identice, acest lucru fiind asemanator cu privirea norilor si identificarea unei imagini in armonie cu starea celui care priveste. Simbolul e cea mai buna unealta de a exprima ce nu se poate spune in cuvinte, dar si un barometru al starii noastre interioare. El tine mai mult de partea transcedentala care isi gaseste o analogie in mediul inconjurator pentru a fi "tradusa" si asimilat de interior. Un exemplu ar fi simbolul mortii – craniul – gandul la existenta vietii dupa moarte sau a supravieturii sufletului, pentru că simbolul este până la urmă un fel de intermediar intre realitate si transcedental, intre exprimabil si inexprimabil.
Problema se pune atunci cand ne intrebam care e sensul exact al acestei ordini, din exterior spre interiorul nostru ca indivizi unici, sau invers? Cred ca oricare ar fi aceasta ordine, ceea ce conteaza este garantarea si cimentarea relatiilor de buna interdependenta dintre indivizi.
Fiecare om isi dezvolta propriile mecanisme si unelte de cercetare a realitatii. Omul postmodern este eficient si rational doar in raport cu mijloacele ce il ajuta sa isi indeplineasca scopul in dezvoltarea societatii, fara insa a avea o tinta anume. Imi pun insa intrebarea: societatea sustine oamenii sau oamenii sustin societatea? Daca societatea sustine oamenii inseamna ca, la nivel de grup, constiinta exista dar nu este dezvoltata indeajuns de bine si intra in conflict cu sine, iar daca oamenii, ca indivizi independenti sustin societatea, inseamna ca aceasta constiinta individuala este atat de puternica incat nu poate fuziona decat intr-un scop imediat si limitat, doar pentru satisfacerea anumitor nevoi de a poseda orice bunuri, acest lucru ajutand pentru o mai buna identificare si confirmare a propriei persoane. Prin comparatie, putem spune ca exista un sens spre interior, care duce spre o personalitate anume, sau un sens spre exterior, care substituie personalitatii individului pe cea de grup.
Daca vorbim de cunoastere si implicit stiinte ezoterice trebuie sa vorbim si despre dorinta de a poseda, pentru ca, in general, invatam sau cautam ceva pentru a poseda. Obiectul posesiei este limitat, consumabil si variabil, deci "fuga" dupa o posesie mai mare decat cea castigata nu poate fi decat o certitudine. Exista o diferenta majora intre a poseda la nivel individual si a poseda la nivel de grup, iar eu cred ca posesia la nivel de grup o influenteaza decisiv pe cea de la nivel individual, chiar daca acest lucru nu este vizibil. Daca ar putea fi facuta o diferenta clara intre cele doua, atunci s-ar constata clar ca nevoile individuale nu sunt asa de mari precum se voiesc a fi la nivel de grup. Un bun exemplu este influenta exercitata asupra oamenilor cu ajutorul sugestiei repetate (publicitatea). In acest mod oamenii sunt incurajati sa consume mai mult decat e necesar si chiar si ce nu este necesar.
Pe langa aceste feedbackuri ce au loc intre exterior si interior trebuie sa avem o imagine clara despre teleologia speciilor (scopul). Aceasta nu poate fi luata in serios pentru ca nu stim inceputul teleologiilor speciilor, nu stim originea lor. Nu cred ca poate fi identificat scopul unui obiect fara o origine clara. Asa cum un ceas are ca scop masurarea timpului tot asa are si o origine care poate aduce limpezimea necesara pentru a afla adevaratul scop, iar pentru ca vorbesc despre stiinta interiorului nu am cum sa nu o pun sub auspiciul credintei.
Credinta vazuta nu neaparat ca parte a moralei este destul de folositoare, in sensul ca poate largi orizontul de perceptie al cunoasterii. Einstein spunea despre credinta urmatorul lucru: "In veacul nostru materialist singurii oameni de stiinta seriosi sunt oamenii profund religiosi”… Nu era vorba despre vreo credinta intr-o divinitate ci despre o subliniere a sensului pur al credintei. Doar din interior spre exterior poate porni cautarea sensului vietii, caci despre asta este vorba, despre o cautare. Cred ca jumatate din sensul vietii e trait de toti oamenii dar fara o constientizare fata de cealalta jumatate a sensului, pentru ca cealalta jumatate este constientizata mai putin sau deloc, datorita faptului ca tine de interior mai mult decat de exterior.
Posesivitatea de care e nevoie la nivel de grup este mai mare datorita unei dorinte mai mari de a acapara si din cauza numarului mai mare al membrilor sai care pune in functiune mecanismul asocierilor si comparatiilor.
Totul este trecut prin prisma interiorului, doar asa omul poate sa analizeze ce este in jurul lui; ca printr-o oglinda care distorsioneaza si redimensioneaza totul, el nu poate privi direct realitatea. Importante sunt imaginile care la un moment dat se vad in oglinda la adevarata lor dimensiune. Acestea apar datorita faptului ca omul are un punct de reper dupa care se orienteaza, iar cand totul se misca in jurul lui, el sta nemiscat ca sa observe ce anume se misca, doar dupa aceea putând din nou să se pună și el în mișcare.
In alchimie un important simbol este soarele care e reprezenatat de un cerc in interiorul caruia este un punct, punctul reprezentand centrul universului, ca și cum doar din interior schimbarea incepe sa se produca. Astfel toate procesele de obtinere a pietrei filozofale au loc doar in interiorul athanorului, el este sistemul digestiv...
Printre cele mai importante si mai vechi simboluri este și cel al labirintului. El este gasit mai ales pe pardoseala catedralelor, unde reprezinta drumul initiatic al sufletului. Spre deosebire de mitul lui Tezeu, unde acesta era deja prezent in interiorul labirintului si voia sa evadeze in afara lui, in labirintul catedralelor, efortul e concentrat pe intrarea in el pentru a parcurge treptat calatoria initiatica spre interiorul lui pana la centru. Mitul lui Tezeu care omoara Minotaurul si iese din interiorul labirintului ajutat de firul Ariadnei pare la prima vedere un succes pentru evadarea din labirint, insa sfarsitul mitului este tragic, deoarece Tezeu o paraseste pe Ariadna, iar tatal acestuia se sinucide crezand ca fiul sau a fost ucis. Cred ca prin sfarsitul nefericit, mitul vrea sa scoata in evidenta faptul ca nimeni nu poate primi si vedea ceva cu adevarat important decat in momentul in care este constient ca singurul sens spre regasire este cel interior.
Importanta interiorului se vede si in forma spiralei care incepe dintr-un punct ce devine interior odata cu cresterea spiralei in dimensiuni, aceasta evocand dinamica si ritmurile repetate ale vietii.
Nu cred ca exista un obiect caruia sa ii poata fi masurat si cantarit interiorul, dar cred insa ca in cadrul unor obiecte el este real si poate fi valorificat pentru a determina obiectul pe care il contine sau ii este continut.
Un rol important in deslusirea perceptelor despre interior si exterior o au cele 5 simturi care sunt imperfecte, ducand astfel la nevoi imperfecte, iar la final la o imposibilitate de a defini viata cu un scop clar (in mod deosebit,ce trebuie sa contina "interiorul" cu adevarat). Importanta nu este cunoasterea in sine, ci potrivirea modurilor si adaptarea lor in sustinerea interioara necesara cunoasterii. Totul este relativ cand vine vorba de interior atat in planul cunoasterii cat si cel al emotiilor. O simpla nevoie duce la alta nevoie si mai mare asa cum o victorie duce la o alta victorie si mai mare. Astfel, stalpul de baza pe care se sprijina constiinta este in cea mai mare parte credinta, cu alte cuvinte, "interiorul".

joi, 2 decembrie 2010

Filozofia virtualului: consecințe ale virtuaficării

Am creat termenul de "virtuaficare" cu scopul de a defini mai bine ceea ce eu cred că reprezintă efectele virtualului asupra omului. Virtuaficarea devine astfel procesul prin care capacitatea cognitivă a individului formează percepția despre lume pe baza informațiilor de orice natură existente pe internet și a legăturilor/ conexiunilor relevante dintre acestea și care potențează sau alterează această capacitate. Mai banal formulat, virtuaficarea presupune formarea modelului de a exista al virtualului în însăși conștiința umană, de la imagini sau video-uri și legătura lor cu o informație relevantă, socializare prin intermediul rețelelor (Facebook, Twitter, Hi5, ș.a.m.d.) sau programelor specifice (Yahoo Messenger, Live Messenger, Skype, ș.a.), învățare sau acumulare de noi cunoștințe, până la producerea efectivă a informațiilor, fiindcă până la urmă întreaga bază informativă a internetului este produsă de fiecare internaut în parte. Tot ce conține internetul este o reflecție mai mult sau mai puțin fidelă a naturii umane așa cum este ea și rea și bună, o reflecție a realității tuturor plecând de la fiecare, în linii mari. Virtuaficarea este procesul prin care individul se leagă cauzal de lumea internetului și este influențat de aceasta în viața sa de zi cu zi, iar atât timp cât înțelege și procesează la nivelul minții abundența de informații și legăturile relevante dintre acestea nu apar probleme, virtuaficarea putând însemna un mod superior de a cunoaște lumea și de a produce relații între persoane aflate în diferite părți ale globului, de diferite culturi și credințe și poate mai mult, de a produce informații noi care îi pot ajuta sau măcar interesa pe alții. Consecințele pozitive ale virtuaficării pot conduce către o responsabilitate crescută a fiecărui individ și o conștientizare a rolului individual în viața celorlalți, a similarității universale de care am vorbit în primul articol de pe acest blog1. Reversul medaliei însă este atunci când apar efecte perverse ale acestui proces, efecte care pot determina o percepție eronată despre lume, despre anumite persoane, despre anumite cunoștințe, iar rolurile de regulator în acest caz revin discernământului și conștienței.

Am vorbit în prima parte a acestui subiect despre faptul că trebuie să existe un timp anume pentru sedimentarea cunoștințelor de orice fel la nivel psihologic2, altfel poate să apară o dependență informală care determină izolarea, superficialitatea și incoerența faptelor întreprinse și a informațiilor culese sau produse de către o persoană, o virtuaficare negativă care poate să estompeze treptat conturul dintre realitatea efectivă, palpabilă și realitatea virtuală, ori virtuaficarea pozitivă ar presupune tocmai accentuarea acestui contur, caz în care internetul ar fi cel mai puternic instrument pentru o definire corectă și amplă a realității înconjurătoare. Virtuaficarea pozitivă ar însemna procesul de amplă comprehensiune a lumii în care trăim, a relațiilor inter-umane și a legilor care stau la baza lucrurilor, cu ajutorul posibilității de informare și socializare oferite de internet, atât timp cât s-ar păstra luciditatea a ceea ce suntem și a ceea ce vrem să fim, să cunoaștem, luciditatea evoluției noastre îndeosebi psihologice. Virtuaficarea negativă ar însemna în schimb erodarea premiselor deja formate la nivelul conștiinței a legilor lucrurilor, prin haotizarea conceptelor existențiale, dar și adoptarea de noi premise fără fundament fizic, concret, ne-transmutabile în realitatea efectivă.
În sfârșit, virtuaficarea înseamnă acel proces prin care virtualul acționează asupra obiectului său, omul, determinând efecte pozitive sau negative în funcție de libera alegere a individului și de disponibilitatea acestuia de a  înțelege lumea și a progresa, de a deveni inteligent (ca un compus omogen între sensibilitate/ atenție față de realitatea înconjurătoare și rațiunea creatoare).

luni, 11 octombrie 2010

Filozofia virtualului

Din anul 1969, de la nașterea ARPA-netului - ca misiune a Agenției de Cercetare pentru Proiecte Avansate, a guvernului american - și până în prezent au trecut circa 41 de ani, perioadă în care realitatea în care trăim sau pe care credem că o percepem ca atare s-a transformat iremediabil și la rândul ei ne-a transformat, fie că suntem conștienți sau nu de acest lucru, fie că vrem să acceptăm sau nu această stare de fapt.
Internetul de astăzi, această lume virtuală a posibilităților infinite, a devenit un fel de "Țară a Făgăduinței", în continuă expansiune. Virtualul pare a se întrepătrunde cu realul prin efectele primului asupra celui din urmă, prin posibilitățile imense oferite în lumea internetului, care se răsfrâng mai apoi în viața cea de toate zilele, generând o relație de cauzalitate tot mai puternică între cele două dimensiuni. Cunoașterea (de orice natură și densitate, fie că vorbim de o știre anume, fie că vorbim despre filozofia kantiană sau fizica cuantică) este împărțită (share) și multiplicată peste vastul ocean al inter-net-conexiunilor, devenind mai accesibilă tocmai prin acest proces, dar de asemenea și prin viteza de răspuns dintre o căutare și un rezultat preferabil. Și fiindcă situația este de această natură, mi-am pus întrebări firești, care privesc mai întâi omul, ca ființă individuală și mai apoi omul ca ființă socială, desenând un sens al transformărilor, dar în același timp neuitând că există și întoarcerea efectelor dinspre social spre individual.
Așadar, individul este afectat de internet într-o măsură vizibilă și considerabilă, dacă mă gândesc la multitudinea acțiunilor întreprinse prin intermediul virtualului, de la tranzacțiile bancare, la simpla vizionare a unui film sau ascultarea unor melodii. Însă, mergând mai adânc în profunzimile ființei umane, pot să afirm că întreg modul de a gândi lumea, de a percepe realitatea înconjurătoare, de a relaționa cu semenii, s-a transformat radical. Noile media conturează cel mai bine lumea momentului prezent, iar acestea au fost posibile datorită dezvoltării tehnologiilor informaționale, astfel încât orice utilizator de internet să poată genera conținut (user generated content), fie că vorbim de rețelele sociale ca Facebook, MySpace, mai nou Twitter ș.a., fie că vorbim de bloguri în general. "Mijloacele de comunicare ne schimbă și pe noi înșine, cei care, la prima vedere, le utilizăm în procesul de comunicare. Ne schimbăm fără să ne dăm seama, pentru că ele, la rândul lor, ne solicită anumite dimensiuni ale echipamentului nostru senzorial și prefigurează un gen de portret al nostru pe baza simțurilor la care apelează o tehnologie sau alta; (...) Mijlocul de comunicare prefigurează un tip de percepere a realității, în funcție de natura sa; dar aceeași măsură ne-o impune și nouă înșine. Suntem influențați și noi așa cum este influențat procesul de percepție propriu-zisă: <<Devenim ceea ce deținem [...]. Modelăm uneltele, instrumentele noastre și după aceea ele ne modelează pe noi" (Istoria comunicării, Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu). Aș putea spune, într-un mod destul de abrupt, că felul în care percepem noi tot ceea ce este în jurul nostru și relațiile noastre cu acest tot, are ca intermediar dimensiunea virtuală. Internetul nu mai este, în opinia mea, doar în computerul de acasă, sau de la serviciu, sau de oriunde, nici măcar în telefonul mobil nu mai este, ci sălășluiește în creierul nostru, ca un soi de matrice virtuală a virtualului, ca nou mod de a naște conexiuni în însăși gândirea umană, ce nu erau posibile acum câteva zeci de ani. Noi suntem internetul! Știu, pare paradoxal, dar sistemul de funcționare al internetului se refractă în gândirea omului, de unde se propagă mai departe în relațiile inter-umane, deci în social. Sigur că intensitatea și măsura variază de la persoană la persoană, sau pur și simplu lipsește pentru anumite grupuri de oameni care niciodată nu au luat "contact" cu internetul, dar fenomenul "virtuaficării", pentru mine, este destul de transparent și pot explica o anumită stare a societății globale, în anumite momente de timp, ca fiind legată cauzal de acest fenomen.
Problema care apare mai departe este legată, cred eu, de înțelegere. Cum înțelege omul acest vast ocean informațional și cum se transformă conștiința sa atunci când reacționează la "virtuaficare"? În opinia mea, mintea conștientă s-a adaptat extraordinarei ușurințe de a găsi o informație și a o folosi apoi, lăsând capacitatea de învățare "pe mâna" internetului. Și într-adevăr, posibilitatea de a acumula cunoștințe în timp real, fără nicio pauză este imensă, dar poate că acest lucru în sine constituie o problemă. Acumularea rapidă de cunoștințe nu potențează inteligența, dacă nu există și un timp pentru ca aceste cunoștințe să poată fi integrate psihologic, la fel cum construirea mecanismelor de orice fel, de la cele mai simple, până la cele mai complexe nu ar fi posibilă astăzi fără esențialul număr zero, la fel cum tot spațiul care există în univers nu ar fi posibil fără goluri. Sedimentarea cunoștințelor este neapărat necesară, iar timpul cerut este variabil și dependent de felul cunoștinței înregistrate. Reversul medaliei este faptul că inconștientul se îndepărtează tot mai mult de conștient, iar ființa umană devine tot mai divizată interior și tot mai dezechilibrată.

- Va urma -

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Philosophia și despre blogul acesta

Ce mai înseamnă filozofia în ziua de astăzi? Merită să mai scrii filozofie, sau chiar mai îndrăzneț, să faci un blog de filozofie?
Poate pare perimată această atitudine în fața "realităților" lumii pe care mulți le evocă atunci când vor să-și justifice opinia anti-filozofie: "oamenii mor de foame și frig, iar alții se ocupă de gânduri înalte", "realitatea este asta pe care o vedem și o trăim - corupție, sărăcie, lipsă de bani, nu concepțiile astea abstracte și fără folos", "ce spun filozofii nu mă ajută cu nimic, eu am de plătit datorii, am copii pe care trebuie să-i cresc și alte griji", "nu am timp eu de așa ceva, astea sunt pentru oameni care-și permit să stea și să se gândească, așa, la nemurirea sufletului", "țara arde și baba se piaptănă" și încă multe alte gânduri de acest fel, care evocă celebritatea negativă de care se bucură filozofia în prezentul nostru, al tuturor. Dar a stat cineva vreodată să se gândească cu adevărat de ce are atâtea conflicte înăuntrul lui, în afara lui, de ce apar atâtea griji, atâtea probleme în viața sa, de ce nu se descurcă în multe situații, de ce nu i se răspunde în multe altele, de ce există corupție, sărăcie și tot așa? Cred în mod sincer că prea puțini oameni au trecut prin acest proces profund al conștiinței! Pentru că această cufundare în interiorul ființei umane este una înfricoșătoare, care descoperă lucruri pe care probabil nu vrem să le aflăm și de care nu vrem să fim conștienți.
Filozofia este mai mult decât o disciplină banală care se predă în școală, este mai mult decât apanajul unor persoane care se auto-denumesc filozofi, este mai mult decât o colecție de cărți pe teme existențiale, pe care nu și le permite oricine, pentru că filozofia este o stare de fapt a ființei umane mereu întrebătoare. Filozofia este exact ceea ce spune originea greacă a denumirii și anume, o iubire de înțelepciune, nu în sensul că înțelepciunea a fost deja găsită și mai rămâne doar să fie iubită, ci din contră, înseamnă o căutare a înțelepciunii și a înțeleptirii, prin care omul ajunge să înțeleagă ce este cu adevărat starea de iubire. Filozofia înseamnă dezvoltarea cunoașterii de sine, pentru a percepe de la nivel înalt realitatea care ne înconjoară pe fiecare dintre noi și care ar putea deveni mult mai utilă din acest punct de vedere - cunoscând cum anume să eviți conflictele și problemele de zi cu zi, pentru că până la urmă, cine nu ar iubi această înțelepciune ajutătoare? Deci această stare de filozofie este una caracteristică omului înțeleptit, omului care pe zi ce trece își dezvoltă capacitățile esențiale dinlăuntrul ființei sale și totul este o continuă serie de întrebări și răspunsuri.
Acest blog nu se vrea decât a fi un promotor al filozofiei ca stare și încearcă să pună și întrebări, dar să ofere și un fel de răspunsuri sau supoziții, după cum cred autorii săi cel mai bine, fără a avea pretenții de a se numi înțelepți, sau despre scrierile lor, de a se numi înțelepte. De aceea și justificarea subtitlului - eseuri cu pretenții filozofice - fiindcă treapta filozofiei este ceva mai sus și pentru a ajunge acolo este necesară o pătrundere profundă în adâncul propriu. Noi, autorii, doar avem pretenția de la noi înșine de a atinge filozofia și nicidecum de a fi filozofi!
Acest blog nu aduce nimic nou sub soare, fiindcă vorbește despre lucruri care s-au mai spus în vremuri de demult și probabil se vor mai spune cât timp marea masă de oameni va continua să fie indiferentă, de aici și numele său, ca un fel de atenționare de început pentru cei influențabili ușor.
Acest blog vrea să aducă filozofia aproape de cei care tind spre ea, altfel articolele scrise aici ar fi rămas doar discuții private, între autorii acestui blog.
De asemenea, dacă există persoane care să se recunoască în expresiile de mai sus, care contrapun acestui blog, autorilor lui și filozofiei în general, păreri de genul "țara arde și baba se piaptănă", recomandarea noastră pentru voi este să nu citiți acest blog, pentru că v-ar aduce mai mult rău decât bine!
Dorința noastră pentru acest blog este de a mări numărul de cititori care sunt interesați să discute despre subiectele pe care noi le abordăm, dar mai ales să participe activ cu păreri pertinente și întrebări, pentru că până la urmă și noi, autorii și voi, cititorii, învățăm împreună și dezvoltăm împreună o stare de filozofie, care ne ajută pe fiecare în parte.

Acestea fiind spuse, vă dorim spor filozofic, gândire liberă și iubire de înțelepciune!

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Powerade Coupons